Construirea perspectivelor
Ca ştiinţă a reprezentării, Perspectiva, se referă la procedeele grafice prin care spaţiul şi obiectele cu trei dimensiuni pot fi reprezentate într-un plan cu două dimensiuni.
Istoric
Redarea spatiului în desen a constituit o preocupare a scenografilor antici în pictarea decorurilor scenice. In Grecia Antică sunt unanim recunoscure reprezentările de pe vase care dovedesc că artiştii greci erau foarte buni cunoscători ai perspectivei; de asemeni, corecţiile optice de la Parthenon precum şi din sculptură dovedesc că grecii erau foarte rafinaţi observatori în spaţiu. In Roma Antică se cunosc, de asemeni, reprezentările din arta murală în care perspectiva liniară şi cromatică constituie o lecţie de reprezentare în perspectivă.
In Evul Mediu interesul pentru reprezentarea în perspectivă este mai restrâns. Se preferă în această perioadă reprezentarea bidimensională, mai abstractă, în conformitate cu viziunea transcedentală din domeniul religios. Totuşi tridimensionalitatea spaţiului este reprezentată în axonometrie, ca reprezentare obiectivă, neindividualizată.
In Renaştere apare un interes pronunţat pentru reprezentarea în perspectivă, ca reprezentare realistă a obiectelor şi spaţiului.. Această disciplină capătă numele de Perspectivă. In cadrul acestei discipline se învăţau anumite reguli de desen ce aveau ca scop apropierea imaginii reprezentate de imaginea reală. Leonardo da Vinci considera că pictura se întemeiază pe perspectivă, ucenicul trebuind să înveţe în primul rând reprezentarea în perspectivă.
In perioada barocă reprezentarea în perspectivă este dusă la extrem, ajungându-se chiar la iluzii optice în spaţiu.
Perioadele următoare explorează reprezentarea spaţiului sub aspectul luminii şi culorii.
In perioada modernă, însă, artistii se îndepărtează de reprezentarea în perspectivă, ca imagine realistă. Se preferă reprezentarea bidimensională iar în momentul în care se doreşte reprezentarea celei de a III-a dimensiuni se ajunge la reprezentări bidimensionale succesive (obiectele sunt reprezentate cu mai multe faţete). Totuşi cunoştinţele de perspectivă dobândite de omenire în veacurile trecute, sunt utilizate de artişti sub forma unei perspective interpretate, de sugestie (Ex. Georgio de Chirico, Dali, etc.)
Elementele SISTEMULUI PERSPECTIV
Elementele sistemului perspectiv sunt:
- Planul pământului (planul orizontal pe care se află obiectele)
- Observatorul (punctul de vedere Ω, cu proiecţia orizontală ω)
- Direcţia principală de privire. In situaţia perspectivei pe tablou vertical direcţia principală de privire este orizontală, paralelă cu planul orizontal H (planul pământului)
- Tabloul de perspectivă T (planul vertical în care apare imaginea perspectivă, care secţionează conul vizual). Este perpendicular pe direcţia principală de privire, în confomitate cu mecanismul vederii umane, când imaginea care se formează în ochi este similară cu secţiunea cu Tabloul de perpectivă a conului vizual
La intersecţia direcţiei principale de privire cu tabloul vertical (tabloul de perspectivă) apare punctul P, numit Punct principal de vedere în jurul căruia se formează imaginea perspectivă.
- Planul orizontului este planul orizontal care trece prin punctul de vedere (ochiul observatorului). Planul orizontului intersectează Tablul de perspectivă după Linia orizontului hh’, paralelă cu planul orizontal de proiecţie (planul pământului). Intersecţia Tablului de perspectivă T cu Planul pământului este Baza tablului, dreapta xx’
- Planul vertical în care se află observatorul se numeşte plan neutru. Spaţiul este împărţit în trei zone:
- -Spaţiul real, situat după tablul de perspectivă în care se află majoritatea obiectelor văzute din punctul de vedere ales. In tabloul de perspectivă T obiectele apar mai mici, tabloul de perspectivă situându-se între observator şi obiectele din spaţiu.
- -Spaiul intermediar, situat între Tabloul de perspectivă t şi Planul neutru. In această situaţie reprezentările din tabloul de perspectivă sunt mai mari decât obiectele.
- -Spaţiul virtual, situat în spatele observatorului. Obiectele situate în acest spaţiu nu pot fi reprezentate decât în oglindă.
Cand schimbăm direcţia de privire a observatorului tot sistemul se schimbă deci şi elementele sistemului perspectiv, imaginea perspectivă formându-se perpendicular pe direcţia principală de privire. In imaginile perspective punctul de vedere este unic. Fac excepţie vastele compoziţii cu desfăşurări ample: picturi parietale care nu pot fi cuprinse dintr-o singură privire. (Ex: Veronesse, Massacio, Michelangelo)
Clasificări ale perspectivei
Leonardo da Vinci clasifica reprezentarea în perspectivă în:
-Perspectiva frontala;
-Perspectiva la doua puncte de fugă.
Perspectiva frontală liberă
Costruirea unei grile de pătrate în perspectiva frontală, o bază pe care se poate ridica un ansamblu de obiecte. Pespectva frontală poatre fi de interior sau de exterior, dar în general, este preferată la reprezentarea interioarelor.
Perspectiva frontală de interior
In acest caz există mai multe posibilităţi:
1. Punctul P se ia în centrul centrul vederii frontale (perspectiva frontală centrală). Perspectiva este statică, stabilă, echilibrată.
2. Punctul P se aplasează lateral. Perspectiva este mai dinamică.Imaginea poate fi supărătoare sau de un efect special
Cina cea de taină-Tintoretto 1592-1594 la San Giorgio Maggiore din Veneţia.
Aici punctul de fugă fiind situat în dreapta sus se ceează o tensiune care descentrează imaginea, o trăsătură caracteristică perioadei manieriste
Când punctul P este la distanţă mare de centrul imaginii apare efectul unui focar excentric datorită tensiunii create de depărtarea punctului de fugă de centrul imaginii.
Artistul alege amplasarea punctului de distanţă D mai aproape sau mai departe de punctul principal de vedere P şi linia de orizont mai sus sau mai jos, în funcţie de efectul dorit.
Cu ajutorul punctului de distanţă D construim o grilă de pătrate în plan orizontal (pardoseala) a căror dimensiuni în adâncime le aflăm la intersecţia liniilor de fugă către P cu diagonalele pătratelor care fug la D. Pe acestă grilă de pătrate, astfel construită, se ridică obiectele a căror dimensiune pe verticală o apreciem prin comparaţie cu dimensiunile în plan orizontal din grilă. In situaţia reprezentărilor artistice, grila se recomandă a se construi cu rigla iar obiectele cu mâna liberă. Metoda este foarte eficientă la construirea perspectivelor frontale libere unde grila de pătrate, controlată sub raportul dimensiunilor şi fugii în perspectivă, devine o bază pentru ridicarea obiectelor în mod liber. Metoda este recomandată pentru construirea ansamblurilor de obiecte imaginare, neproiectate.
Perspectiva frontală construită
Reprezentarea în perspectiva frontală construită este necesară în situaţia în care ansamblul de obiecte este cunoscut ca dimensiuni ale obiectelor şi ca poziţie a obiectelor în spaţiu sau în raport unele cu altele. Prin urmare este situaţia proiectelor de arhitectură, design de interior, de amenajări ambientale, relevee (perspectiva de interior sau de exterior) dar şi amenajări urbane (perspectiva de exterior). In toate aceste situaţii este necesară reprezentarea realistă prin indicarea exactă în perspectivă a dimensiunii obiectelor şi a distanţei dintre acestea.
In construirea acestei perspective se ţine cont de unghiul optim de vedere pe baza căruia se determină distanţa privitorului faţă de ansamblu astfel încât toate obiectele din ansamblu să fie văzute corect, fără deformări, adică să intre în câmpul vizual. Unghiul optim de vedere în perspectiva frontală este cel maxim de 530-600. Pentru ca obiectele să nu fie deformate şi întreg ansamblul să intre în câmpul vizual se pune condiţia de bază din perspectiva frontală ωP=PD. Punctul de distanţă D este punct de fugă al diagonalelor pătratului dar şi punct de măsură pentru toate direcţiile ce fug în perspectivă la punctul de fugă P.
In plus, pentru ca toate obiectele să intre în câmpul vizual, fără deformări, punctul de vedere ω se amplasează totdeauna în exteriorului ansamblului, la o distanţă de ansamblu egală cu lăţimea ansamblului.
La construcţia perspectivei dimensiunile obiectelor se măsoară direct în tablou, ştiut fiind că la perspectiva frontală pe tablou vertical dimensiunile pe verticală nu se deformează, descrescând proporţional în adâncime. Dimensiunile obiectelor în plan orizontal se măsoară cu ajutorul punctului de distanţă D care este şi punct de măsură pentru direcţiile obiectelor care fug în adâncime. Cel mai bine este de împărţit pardoseala pe care se află obiectele într-o grilă de pătrate de latură dată (de 1 metru sau de jumătate de metru, de exemplu) In funcţie de această grilă se apreciază dimensiunile şi poziţia obiectelor pe pardoseală.
Dar, repet, cu ajutorul punctului de distanţă D se pot măsura orice dimensiuni în adâncime, ştiut fiind că punctul D este punct de fugă al diagonalelor pătratelor ale căror laturi fug la P, cu ajutorul diagonalei pătratului determinându-se exact dimensiunea laturii pătratului în adâncime.
 |
Cu ajutorul perspectivei construite la un punct de fugă se pot reprezenta ansambluri de obiecte situate în spaţii interioare sau exterioare aşa cum se văd ele în realitate din puncte de vedere reale, stabilite în teren. Este o metodă de verificare şi control a situaţiilor rezultate în urma amplasării unor lucrări de artă în spaţii publice (sculpturi, decoraţii, reclame, amenajări) interioare sau exterioare, determinându-se exact cum apare imaginea pe anumite trasee de deplasare a privitorilor.
Perspectiva la doua puncte de fuga
Metoda liberă prezintă o serie de avantaje în raport cu metoda dependentă, de exemplu, şi anume:
- Se apropie cel mai mult de procesul percepţiei vizuale, prin aceasta fiind mai intuitivă, mai rapidă permiţând controlul imaginii perspective de la început;
- este mai rapidă
- permite controlul imaginii perspective de la bun început
- Porneşte de la elemente ce se fixează de la început în tablou dând posibilitatea desenatorului de a obţine efectul dorit.
- De asemeni, prin această metodă se poate detalia obiectul pus în perspectivă prin metoda dependentă (care pleacă de la epura de geometrie descriptivă) care redă numai volumul în mare al obiectului.
Punctele de fugă
În construcţia tuturor imaginilor perspective se folosesc punctele de fugă.
Avantajul construirii perspectivei cu ajutorul punctelor de fugă apare în cazul existenţei mai multor drepte paralele. In general, aproape toate obiectele din jurul nostru au muchii paralele sau, dacă nu au, pot fi, în mod imaginar, „împachetate” în prisme cu muchii paralele, ca într-o cutie.
In tabloul de perspectivă punctul de fugă al unei drepte din spaţiu se obţine ducând din punctul de vedere o direcţie paralelă la direcţia dreptei respective până cand această paralelă se intersectează cu tabloul, punctul de intersecţie fiind punctul de fugă al dreptei.
- -Daca dreapta de reprezentat în perspectivă este orizontală atunci punctul de fugă se află pe linia orizontului.
- -Dacă dreapta are o poziţie oarecare în spaţiu punctul ei de fugă se află pe dreapta de fugă a planului în care e conţinută dreapta respectivă.
Perspectiva la două puncte de fugă liberă se construieşte desenand intâi o pardoseală de pătrate, o grilă pe care se vor ridica apoi, obiectele.
Metoda garantează o perspectivă corectă a ansamblului pentru că în grila de pătrate se prind deja 2 dimensiuni, iar grila de pătrate se construieşte ţinându-se cont de mecanismul formării imaginii perspective şi de relaţiile principale dintre punctele de fugă şi punctul de vedere.
Ca medodă, se poate folosi construcţia grilei cu rigla iar construcţia obiectelor la mâna liberă, instrumentele limitând libertatea de inspiraţie. In cazurile în care se doreşte reprezentarea unor obiecte imaginare se poate lucra direct pe o grila deja existentă, construind pe o hârtie transparentă, suprapusă pe grilă, direct obiectele din spaţiu.
Insă se pot reprezenta şi ansambluri de obiecte existente sau proiectate, ţinându-se cont de un punct de vedere existent in situ, de linia de orizont, construindu-se asfel perspective la nivelul ochiului, cu orizont supraânălţat sau cu orizomnt coborât, în funcţie de situaţia din teren.
Комментарии
Отправить комментарий